Bebeluşul, VIP-ul familiei; Tata: „şi eu ce fac?”

Sarcina reprezintă o perioadă de pregătire pentru rolul de părinte, atât pentru viitoarea mamă cât şi pentru viitorul tată. Este o perioadă în care cei doi părinţi îşi imaginează copilul şi negociază trăsăturile lui: „Va avea ochii tăi şi nasul meu”,” este agitat ca tine” sau „este vânjos ca tatăl lui” şi altele asemenea.

Tatăl, departe de senzaţiile fizice ale mamei, urmăreşte de la distanţă dezvoltarea intrauterină a fătului şi îşi creează treptat treptat, pe măsură ce sarcina devine din ce în ce mai evidentă, propria relaţie cu bebeluşul, în felul său unic. Îi vorbeşte în dreptul burţii mamei, mângâie burtica sau pur şi simplu ascultă liniştit bătăile inimii sau simte împunsăturile delicate ale vreunui picioruş, din exterior.

O perioadă în care bărbatul din el începe să se transforme, lăsând în spaţiul raţiunii nenumărate întrebări, ecouri ale unor emoţii demult îngropate: oare voi fi un tată bun? Oare voi avea răbdarea necesară? Oare voi putea să o împart? Şi până la urmă, care este rolul meu? Voi fi ca tata?

Toate aceste întrebări, absolut fireşti, pot căpăta o conotaţie anxiogenă dacă îndoielile cu privire la propria abilitate de a fi un părinte îndeajuns de bun sunt din ce în ce mai mari. De multe ori acest lucru se întâmplă pe fondul unei neîncrederi mai vechi pe care viitorul tată o are în el însuşi. Sau, pe fondul unei relaţii dificile cu propriul tată. Acest lucru transpare cel mai adesea din poziţia declarată: „Eu nu voi fi niciodată ca tatăl meu!” Fiind o poziţie extremă, are potenţialul de a genera noi şi noi conflicte interioare în pragul deciziilor vizavi de copil. Uneori, aceste sentimente puternice care umbresc perfeţiunea logicii se strecoară în relaţia de cuplu generând conflicte între cei doi părinţi.

Naşterea este momentul culminant care instituie o nouă ordine în noua familie. Cuplul a devenit o familie, soţii, au devenit părinţi. Bebeluşul atrage toate privirile, toate simţurile. Tatăl se surprinde pe el însuşi cum tresare în prima noapte cu bebeluşul acasă la fiecare zgomot care vine dinspre pătuţ. Bebeluşul nu este numai în centrul atenţiei celor doi părinţi, ci a tuturor bunicilor, a tuturor apropiaţilor. Tatăl este pus să facă tot felul de îndeletniciri pentru că bebeluşul are nevoie, pentru că mama are nevoie. Uneori nu prin cele mai bune tehnici de comunicare. Răspunsurile pe care tatăl le găseşte, reacţiile lui, parcă nu mai mulţumesc pe nimeni şi atunci  încep să se strecoare îndoielile. Şi tatăl poate dezvolta astfel o depresie postnatală.

Apar momente în care simte că spaţiul îi este invadat, că timpul nu mai este al lui, că cea pe care o iubeşte nu mai e la fel. Şi cu toate acestea, cu toate frustrările şi limitările  care derivă din această nouă ordine, bebeluşul îl atrage ca nimic altceva. Se surprinde contemplându-l, urmărindu-i atent mişcările degetelor sau ritmul respiraţiei în somn. Bebeluşul îl transformă. Din imagine, închipuire, a devenit realitate, o realitate parte din el.

Uneori acestă trecere este trăită cu mai multă încântare şi cu mai puţină întristare. Alteori însă, atunci când nesiguranţele sunt prea dificil de gestionat sentimentele ambivalente devin persistente, senzaţia de „nu-mi găsesc locul” se accentuează, retragerea poate părea cea mai bună soluţie şi relaţia dintre cei doi părinţi are de suferit.

Există o soluţie pentru toate aceste dificultăţi: comunicarea. Dar ca să putem să comunicăm, mai întâi trebuie să aflăm ce vrem să comunicăm. Adică să descoperim ce se află în spatele tuturor acestor trăiri. Apoi să ne dăm seama de cea mai bună cale prin care le putem împărtăşi celor care ne sunt aproape. După ce şi acest lucru se întâmplă, răspunsul la întrebarea „Şi eu ce fac?” se va revela de unul singur.

Astăzi, la Bucharest Hubb, începând cu ora 17:00, în cadrul Săptămânii Mondiale a Alăptării, d-na Dr. Oriana Goleanu de la Fundaţia Profilaxis va susţine un atelier dedicat taţilor şi rolului de părinte. Atelierul este organizat de Asociaţia pentru Naştere Naturală şi Alăptare şi Asociaţia Hands Across Romania şi este gratuit!

Ei doi, ei trei

De mult timp  nu am mai scris, multe s-au întâmplat. Treptat treptat poate că voi ajunge să vă vorbesc despre fiecare în parte.

Astăzi aş vrea să vă vorbesc despre iubire, încredere şi teamă. Desigur, am câţiva ani buni în faţă în care aş putea să tot dezbat aceste subiecte şi tot nu mi-ar ajunge timpul, însă acum o să vă împărtăşesc un strop - un strop prezent într-unul din momentele mele preferate: naşterea.

Aţi văzut vreodată călătoria unui bebeluş către lumea aceasta acompaniată de iubirea celor doi părinţi unul pentru celălalt? Eu da. Şi pot spune că Dr. Michel Odent avea dreptate (dacă mai are cumva nevoie de confirmări) – ocitocina este hormonul iubirii şi iubirea este emoţia care îl descătuşează.  

Femeia care naşte pare de pe-o altă planetă, mai spunea tot al nostru Michel Odent. Şi câtă încredere capătă ea în forţele ei, când partenerul de viaţă şi de călătorie o iubeşte pe orice planetă ar fi ea! Cu cât curaj, cu câtă putere şi frumuseţe interioară depăşeşte fiecare contracţie în parte ştiind că cel drag îi este alături şi îi împlineşte nevoile...

Oricât de vicleană ar fi teama de eşec, teama de neputinţă în a aduce pe lume un copil, oricât de îngrozitoare ar fi panica ce aşteaptă vulnerabilităţile după colţ, ea nu e singură. O ştie, o simte, şi asta o ajută să meargă mai departe.

Bun venit, Mihaela!

O săptămână plină de Viaţă

Am avut o săptămână plină de Viaţă. Şi sunt foarte recunoscătoare pentru asta.

A început de luni dimineaţă, când mămica a lui Darius m-a sunat să-mi spună că este în travaliu şi că ar vrea să fiu alături de ea şi soţul ei în această călătorie. Şi m-am dus. Şi ce frumos a fost! J După un travaliu precipitat şi destul de intens, Darius s-a născut în plină forţă şi sănătate. După o oră s-a reîntâlnit cu mama lui şi a supt aproape fără suflare tot ce era de supt din ambii sâni. În mulţumesc încă o dată mamei lui Darius, şi tatălui lui, pentru că mi-au dat ocazia să fiu lângă ei în acele momente. Din nou mi-am reamintit cât de utili putem fi în gesturile cele mai mici şi uşor de făcut – o mângâiere, o încurajare, o privire.

Marţi, miercuri, joi şi vineri le-am petrecut în compania unor persoane tare de treabă, de la Asociaţia Asistenţă şi Programe pentru Dezvoltare Durabilă, care m-au provocat în discuţii şi activităţi pe tema egalităţii de şansă, nediscriminării, responsabilitatii sociale, drepturile omului şi drepturile copilului. Straşnică metoda de învăţare prin experienţă!

Joi şi sâmbătă m-am bucurat de compania bebeluşilor încă nenăscuţi şi a părinţilor lor, la cursuri, şi am aflat noi mijloace de petrecere a timpului în travaliu. Una dintre viitoarele mămici este nerăbdătoare să joace golf pe Wii în travaliu J! S-a gândit chiar şi ce crosă să folosească! J Excelent. Se pare că balansul pelvian va fi pus la grea încercare în felul ăsta.

Iar duminică….duminică… Imaginaţi-vă o sală plină de părinţi, viitori părinţi, copii şi bebeluşi care se bucură de unii de ceilalţi. Duminică a fost prima întâlnire La Leche League din România. S-a vorbit despre alăptare, bineînţeles. S-au împărtăşit gânduri, poveşti, experienţe de succes, trăiri, speranţe şi dificultăţi. Cuvintele sunt de prisos, mărturia o aveţi aici: http://atasatlasanulmamei.blogspot.com/

Săptămâna aceasta m-a făcut să mă gândesc la momente. Momente pline de energie creatoare pe care le putem trăi la tot pasul, numai să fim conştienţi de ele. Să le putem percepe în relaţiile cu Ceilalţi, să le putem trai ca atare şi să putem fi recunoscători pentru ele. Cui? Fiecare dintre noi ştie mai bine Cui trebuie să îi fie recunoscător pentru ce primeşte în viaţă.

Voi ce momente de Viaţă aţi trăit săptămâna aceasta?

Întâlnirea cu nou-născutul

Ultimele luni de sarcină sunt străbătute cu emoţia puternică a nerăbdării întâlnirii propriului copil. Mama este cea care-şi visează noapte de noapte pruncul, îşi imaginează pe tipul zilei trupul lui, zâmbetul lui, privirea lui. Tatăl, lângă ea, este cel care se află în faţa unui ascuns Necunoscut. El nu-l poate simţi, nu-l poate purta, nu-l poate hrăni aşa cum o face mama pe parcursul sarcinii. Şi în ce împrejurare, decât în faţa Necunoscutului ne simţim iremediabil pierduţi şi întrebători? Astfel, întâlnirea cu nou-născutul are o profundă încărcătură emoţională pentru ambii parteneri.

Imaginea tradiţională este cea a mamei care, o dată intrată în marea instituţie a Maternităţii, este luată în primire de cadrele medicale, îi sunt date nişte haine străine, este cazată într-un pat unde va urma să suporte travaliul alături de alte mame, necunoscute, departe de cei dragi. Este luată, verificată, tratată, monitorizată, anesteziată, grăbită, direcţionată, ignorată, obligată. Tatăl, merge. De la un capăt la altul al holului, în dreptul uşilor închise cu capul plecat, cu florile la spate. Pruncul se naşte, mama îl sărută, mâna ei se întinde după el. El este luat, curăţat, înfăşat, măsurat, cântărit, hrănit, dus lângă ceilalţi asemenea lui. Tatăl este felicitat, florile sunt date.

Ce lipseşte din acest tablou? Relaţia:

Bebeuşul vostru are nevoie să vă cunoască încă de la început! Şi voi, la fel! Prima întâlnire cu nou-născutul nu trebuie să fie când aţi ajuns acasă, ci din prima clipă. Bebeluşul este al vostru. Are nevoie să fie lângă voi, să-şi simtă mama aproape, să simtă căldura ei, bătăile inimii, mirosul laptelui şi atingerea pielii. Şi vocea tatălui, căldura lui. Este ceea ce-i dă siguranţă, ceea ce-l fereşte de boli, ceea ce-l încălzeşte, ceea ce-l satură, ceea ce-l linişteşte şi ceea ce-l adoarme.

Primele zile ale bebeluşului în spital pot fi Rai sau pot fi Singurătate.

Pot fi Singurătate când, o dată născut din pântecele mamei ia în piept viaţa ţinut de picioare, cu capul în jos cu mâinile suspendate în neant, sub greutatea copleşitoare a propriului corp, orbit de lumina puternică a lămpilor din sală. Primul lui ţipăt este întâmpinat cu bucurie şi uşurare, însă el resimte spaimă. Spaţiul în care se află nu are limite, totul în jur este rece. Separat de mamă, el îi prinde mirosul din zbor apoi este dus departe, departe, pe culoare prea întunecate sau prea luminate, alături de alţi bebeluşi stingheri. Adoarme. Se trezeşte singur, şi laptele îi curge gârlă dintr-un obiect fără căldură. Adoarme. Din când în când se trezeşte în braţele unei Călduri cunoscute şi atunci simte speranţa şi curajul. În rest, e singur.

Primele zile în spital ale bebeluşului pot fi Rai atunci când, o dată născut din pântecele mamei, este luat cu blândeţe de subţiori şi este pus pe burta mamei. Uimit peste măsură de ce i se întâmplă scânceşte încet parcă nevenindu-i să creadă. Este Altceva, dar parcă La fel. Mirosul mamei îi inundă nările şi îi agita simţurile. Braţele mamei şi pieptul ei îl înconjoară şi îi oferă siguranţă. Deschide ochii larg, îi vede chipul. Se simte puternic. Alert şi nerăbdător, îşi mişcă nasul în stânga şi în dreapta căutând sursa mirosului atât de îmbietor, deschide larg gura şi începe să sugă cu nesaţ primind ambrozia vieţii.

Uneori este îndeajuns să vă cereţi bebeluşul şi îl veţi avea. Dar trebuie să aveţi determinarea de a vi-l cere şi de vi-l păstra, încă din prima clipă. Să aveţi încrederea că nimeni în afară de voi, părinţii lui, nu îi poate oferi ceva mai bun.

Ignoranţa este binecuvântare

De Crăciun, în faţa televizorului, Discovery Science. Anul acesta cercetătorii biologi au reuşit să sintetizeze prima bacterie în laborator. Au denumit acestă realizare crearea vieţii sintetice. Interesant. Ignorance is bliss, noul promo Discovery Channel mi-a rămas întipărit în minte, în fundalul gândurilor mele. Adaptând un pic, ignoranţa este binecuvântare.

Primele zile după Crăciun la serviciu. Mă aflu în faţa unui bărbat cu o vârstă în jur de 40 de ani, adunat între marginile scaunului de birou, cu ochii în pământ, cu vocea tremurătoare. Mi s-a spus de la spital că ar fi potrivit să vin să încep formalităţile încă de pe acum...

Diagnosticul nu era stabilit încă. Analize aşteptau la rând. Malformaţii grave la coloana vertebrală, lipsa unor vertebre, lipsa unei părţi din encefal. Merseseră la medicul specialist pentru ecografii lunar. Totul era perfect. Nu a văzut nimeni că fătului îi lipsea o parte din coloană şi nici o parte din creier.

Da, îi va da o şansă. Da, va spera. Măcar până ce toate analizele vor fi epuizate, şi vor ŞTI, vor amâna formalităţile şi va rămâne copilul lor.

Ignoranţa este binecuvântare pentru acei medici care aleg să nu se preocupe de sufletul unor părinţi care se confruntă dintr-o dată cu vidul. Ignoranţa este binecuvântare pentru că te scuteşte de povara empatiei când nu ştii cum să o duci. Nu avem încă rezultatul tuturor analizelor, nu ştim ce abilităţi zac în acest copil şi ce potenţial are, dar cu siguranţă nu va supravieţui sau va fi o legumă. Să-l băgăm sub preş. Să meargă înainte. Altul va fi mai bun.

Ignoranţa este binecuvântare pentru specialistul care îşi asumă să facă ce ştie că nu poate face, sau ceea ce ştie că nu stăpâneşte îndeajuns de bine. Îl scuteşte de povara conştientizării consecinţelor acţiunilor sale.

Ignoranţa este binecuvântare pentru cei care creează sistemul de legi şi pentru specialiştii insuficient actualizaţi cu informaţia astfel încât în ajun de sărbători maternităţile sunt pline de mămici imobilizate la pat după cezariană şi de bebeluşi care visează la uterul pierdut şi nu înţeleg schimbarea neaşteptată pentru că li s-a răpit şansa de a trece prin proba naşterii ce îi pregăteşte pentru întâlnirea cu viaţa din afară.

Ignoranţa este binecuvântare pentru noi toţi, oricând alegem să ne fie mai uşor dincolo de orice.




Şi totuşi...
Ignoranţa este binecuvântare pentru că este sursa întrebărilor şi căutărilor nesfârşite. Aşa că, să ne punem pe treabă. E timpul să ne confruntăm cu ce ne este teamă să aflăm.

Atasamentul prenatal

De Gerhard Schroth, MD



Articol preluat şi tradus de pe http://www.birthpsychology.com/ - Newsletter Summer 2010

Materialul lui Gerhard Schroth a generat un interes major la Congresul din ultimul an, şi l-a inspirat pe Michael Trout să sponsorizeze primul training în Ataşament Prenatal din America, în această primăvară la Institutul Părinte-Copil din Illinois. Dr. Schroth va veni din nou la Congresul de la Asilomar în acest an, iar între timp iată o versiune restrânsă a unui articol ce este în prezent în tehnoredactare din Jurnalul APPPAH (Asociaţia de Psihologie Prenatală, Perinatală şi Sănătate). – Nota Editorului Newsletter APPPAH

REZUMAT: Ataşamentul Prenatal (Bindungsanalyse după Raffai) oferă posibilitatea creării unui ataşament intens între mamă şi făt, posibilitatea de a fi martorii dezvoltării fătului în uter, de a conştientiza traumele prenatale cât şi de a avea şansa vindecării imediate. Astfel, metoda este în acelaşi timp un instrument pentru cercetarea pre- şi perinatală, pentru întărirea ataşamentului între mamă şi făt dar şi de mare ajutor în uşurarea procesului naşterii. După naştere, bebeluşul are un nivel remarcabil al stimei de sine şi acces complet la potenţialul personal.

ÎNCEPUTURILE ATAŞAMENTULUI PRENATAL (AP) – Ataşamentul prenatal (AP) originează în anii 1990, când Jenö Raffai, ungur, a realizat o cercetare psihanalatică de bază cu pacienţi tineri schizofreni. În timpul acestor tratamente a observat o constelaţie psihodinamică specială, şi anume o lipsă a graniţelor interioare între pacienţii respectivi şi mamele lor în copilăria timpurie, ce a creat confuzie asupra realităţii. Jenö Raffai a presupus ulterior că schizofrenia originează în perioada gestaţiei, dacă graniţele interne între mamă şi făt nu sunt bine stabilite. Acest fapt creează o distorsiune a realităţii, astfel încât percepţiile şi simţul Sinelui devin confuze. Raffai a dezvoltat ulterior o metodă preventivă care ajuta mamele să realizeze şi să experimenteze graniţele interioare între ele şi copiii nenăscuţi.

METODA ATAŞAMENTULUI PRENATAL (AP) – Ataşamentul Prenatal (AP) începe în mod normal din a 20-a săptămână de sarcină. Este necesar următorul ambient: femeia însărcinată stă întinsă pe o canapea confortabilă într-o poziţie relaxată cu intenţia de a se centra pe percepţiile sale interioare. Sesiunile încep cu un proces de relaxare profund, centrat pe conştientizarea respiraţiei, senzaţiile corporale şi emoţii cu ochii închişi. Centrându-se pe această stare de conştientizare, facilitatorul ajută femeia să intre în contact cu din ce în ce mai multe imagini, aşa cum le cunoaştem din vise. Imaginile sunt înţelese ca simboluri ale cuvintelor, senzaţiilor corporale şi emoţiilor. Procesul începe prin investirea uterului ca organ înzestrat cu viaţă – mama cere permisiunea uterului să permită accesul la bebeluş, astfel încât mama şi bebeluşul să comunice. Raffai sugerează că uterul are o înţelepciune şi o inteligenţă proprie. Gradual, imaginile devin mai frecvente, creând un flux de informaţii şi comunicare între mamă şi făt şi aceasta creează “cordonul ombilical între ambele suflete”. Mamele află cum se dezvoltă bebeluşii lor, despre ce anume ei simt şi de ce au nevoie, chiar şi despre lucruri care pot fi ameninţătoare sau periculoase. Este mult mai uşor şi mai impresionant pentru mame, cât şi lipsit de cheltuieli, sau de proceduri invazive şi periculoase pentru bebeluşi să aflăm informaţii pe această cale, comparativ cu testele ecografice.

ÎMBUNĂTĂŢIRI ALE SARCINII – Raffai recomandă că sarcina şi dezvoltarea bebelşului au un rezultat final mai bun dacă a avut loc această separare interioară între femeia însărcinată şi făt. Dezvoltarea femeii însărcinate din rolul de “fiică a mamei” în rolul de “mamă a bebeluşului ei” înseamnă o separare sănătoasă ce susţine competenţele unei mame în devenire. Înaintea naşterii, este important să aibă loc un un al doilea proces al separării între femeia însărcinată şi făt pentru o naştere uşoară şi naturală. Este facilitat de un număr de paşi expliciţi. De exemplu, nou-năcutul este invitat să-şi ia “la revedere” de la lumea interioară a mamei lui. Apoi mama arată fătului mediul în care părinţii vor trăi împreună cu copilul şi persoanele care vor întâmpina nou-născutul după naştere. Apoi, mama şi bebeluşul “vorbesc” separat despre experienţele lor din timpul sarcinii. Povestea pe care mama o spune este parţial sau câteodată complet diferită de povestea spusă de bebeluş. Aceasta clarifică faptul că bebeluşul are propria sa minte, percepţii şi experienţă şi ia propriile sale decizii. Ca un ultim pas, se simulează naşterea în sine ca o “repetiţie finală” într-un training mental şi sunt explicate procedurile postnatale. În funcţie de momentul începerii, sunt necesare în jur de 20-30 de sesiuni pentru întregul proces.

IMPORTANŢA TATĂLUI – Rolul important al tatălui în procesul Ataşamentului Prenatal (AP) ar trebui de asemenea discutat. Cercetările asupra Ataşamentului Prenatal (AP) au dovedit că fătul este conştient de prezenţa tatălui şi de prezenţa altora de asemenea. Aşadar tatăl are de asemenea şansa de a realiza un ataşament prenatal timpuriu cu fătul. El este important pentru făt încă de la început şi rolul lui este de a furniza “un uter social” pentru soţia lui însărcinată. Aceasta înseamnă crearea unui spaţiu sigur pentru sarcină, permiţând mamei să experimenteze schimbări importante în uterul şi în corpul ei şi să împărtăşească schimbările din viaţa ei. Tatăl este încurajat să participe la cât mai multe sesiuni cu putinţă. În plus, este invitat să contacteze şi să comunice cu bebeluşul acasă cântându-i cântecele, spunându-i poveşti, cititndu-i poezii şi să îmbrăţişeze şi să atingă uterul în fiecare zi.

10 REZULTATE OBIŞNUITE ALE ATAŞAMENTULUI PRENATAL (AP)

Percepţiile interioare ale mamei sunt bine acordate la sarcină şi la făt. Ea are acces atât la propria ei înţelepciune cât şi la cea a bebeluşului.

Abilităţile ei feminine naturale sunt întărite de Ataşamentul Prenatal (AP) şi creează asertivitate şi siguranţă în timpul naşterii.

Mama şi copilul devin o echipă bună şi experimentează mai puţină anxietate şi durere.

Este depus un efort mai mic în naştere şi apar mai puţine complicaţii.

Necesitatea intervenţiilor obstetricale scade semnificativ.

Naşterile prin cezariană au scăzut cu 6% în Ungaria cu metoda Ataşamentului Prenatal (AP), comparativ cu norma de 30% sau mai mult. Astfel, naşterea este mai sigură şi costă mai puţin.

Din 1200 de sarcini tratate de Raffai, ratele naşterilor premature erau mai mici de 0,1 % comparativ cu media de peste 8%.

Trauma la naştere este de o intensitate scăzută aşa cum se constată din observarea creaniilor normale, rotunde şi plânsul slab după naştere (tipic, mai puţin de 20 de minute pe zi).

Bebeluşii sunt curioşi să observe lumea, stabili emoţionali, maturi social şi au un acces complet la potenţialul personal.

Dorm mai puţin în timpul zilei, dar mai mult şi mai profund noaptea, cu puţine treziri, astfel încât părinţii au mai puţin de suferit de pe urma tulburărilor de somn.

Mă nasc, deci exist!

Acum vorbesc despre blogul ăsta, căci înainte de a apărea, a fost plăsmuit în fel şi chip în imaginaţia mea şi pot să spun cu certitudine că abia acum există cu adevărat. Şi a fost conceput aşa cum îmi este deja în obişnuinţă să pun în act planurile mele – cu multă sfială şi precauţie, a dospit un timp îndelungat în străfundurile subconştientului meu, până când nevoia de a scrie şi de a împărtăşi a pus piciorul în prag şi a hotărât: de azi, exist!

Sună cunoscut? “Când unu plus unu fac trei” va fi un blog al devenirii.

Ca orice alt proiect măreţ, copilul, înainte de a se naşte, înainte de a se înfiinţa în pântecele mamei, prinde contur şi devine plăsmuire în mintea celor doi părinţi, uneori mai aproape, alteori mai departe - mult mai departe – de ceea ce înseamnă realitatea lor. Până când, într-o străfulgerare de creaţie, Existenţa îşi pune piciorul în prag, şi hotărăşte: de azi, copile, exişti! Şi plăsmuirea devine, încetul cu încetul, realitate, o realitate ce se transformă zi de zi în viaţă celor doi, care au devenit trei. Însă încă nu este pe deplin concretă. Plăsmuirea şi dovezile merg mână în mână, nouă luni de zile, lansând provocări, care mai de care mai năstruşnice, un vacarm de emoţii şi sentimente nemaiîntâlnite ce clatină certitudinile avute până atunci şi le înlocuiesc cu altele noi. Şi în sfârşit, devin părinţi, iar proiectul, atât de controversat până în acest moment, devine copil. Văzut, auzit, mirosit, gustat, simţit cu întreaga fiinţă. Copil, pentru tot restul vieţii de părinte, într-o continuă devenire.

Pentru fiecare, acest drum este diferit. Pentru mulţi, el nu există. Iar alţii sunt în căutarea lui. Pentru cei ce-l întrevăd în viaţa lor sau au păşit deja şi îl cunosc, le dau un pont: să se descopere!