Ignoranţa este binecuvântare

De Crăciun, în faţa televizorului, Discovery Science. Anul acesta cercetătorii biologi au reuşit să sintetizeze prima bacterie în laborator. Au denumit acestă realizare crearea vieţii sintetice. Interesant. Ignorance is bliss, noul promo Discovery Channel mi-a rămas întipărit în minte, în fundalul gândurilor mele. Adaptând un pic, ignoranţa este binecuvântare.

Primele zile după Crăciun la serviciu. Mă aflu în faţa unui bărbat cu o vârstă în jur de 40 de ani, adunat între marginile scaunului de birou, cu ochii în pământ, cu vocea tremurătoare. Mi s-a spus de la spital că ar fi potrivit să vin să încep formalităţile încă de pe acum...

Diagnosticul nu era stabilit încă. Analize aşteptau la rând. Malformaţii grave la coloana vertebrală, lipsa unor vertebre, lipsa unei părţi din encefal. Merseseră la medicul specialist pentru ecografii lunar. Totul era perfect. Nu a văzut nimeni că fătului îi lipsea o parte din coloană şi nici o parte din creier.

Da, îi va da o şansă. Da, va spera. Măcar până ce toate analizele vor fi epuizate, şi vor ŞTI, vor amâna formalităţile şi va rămâne copilul lor.

Ignoranţa este binecuvântare pentru acei medici care aleg să nu se preocupe de sufletul unor părinţi care se confruntă dintr-o dată cu vidul. Ignoranţa este binecuvântare pentru că te scuteşte de povara empatiei când nu ştii cum să o duci. Nu avem încă rezultatul tuturor analizelor, nu ştim ce abilităţi zac în acest copil şi ce potenţial are, dar cu siguranţă nu va supravieţui sau va fi o legumă. Să-l băgăm sub preş. Să meargă înainte. Altul va fi mai bun.

Ignoranţa este binecuvântare pentru specialistul care îşi asumă să facă ce ştie că nu poate face, sau ceea ce ştie că nu stăpâneşte îndeajuns de bine. Îl scuteşte de povara conştientizării consecinţelor acţiunilor sale.

Ignoranţa este binecuvântare pentru cei care creează sistemul de legi şi pentru specialiştii insuficient actualizaţi cu informaţia astfel încât în ajun de sărbători maternităţile sunt pline de mămici imobilizate la pat după cezariană şi de bebeluşi care visează la uterul pierdut şi nu înţeleg schimbarea neaşteptată pentru că li s-a răpit şansa de a trece prin proba naşterii ce îi pregăteşte pentru întâlnirea cu viaţa din afară.

Ignoranţa este binecuvântare pentru noi toţi, oricând alegem să ne fie mai uşor dincolo de orice.




Şi totuşi...
Ignoranţa este binecuvântare pentru că este sursa întrebărilor şi căutărilor nesfârşite. Aşa că, să ne punem pe treabă. E timpul să ne confruntăm cu ce ne este teamă să aflăm.

Atasamentul prenatal

De Gerhard Schroth, MD



Articol preluat şi tradus de pe http://www.birthpsychology.com/ - Newsletter Summer 2010

Materialul lui Gerhard Schroth a generat un interes major la Congresul din ultimul an, şi l-a inspirat pe Michael Trout să sponsorizeze primul training în Ataşament Prenatal din America, în această primăvară la Institutul Părinte-Copil din Illinois. Dr. Schroth va veni din nou la Congresul de la Asilomar în acest an, iar între timp iată o versiune restrânsă a unui articol ce este în prezent în tehnoredactare din Jurnalul APPPAH (Asociaţia de Psihologie Prenatală, Perinatală şi Sănătate). – Nota Editorului Newsletter APPPAH

REZUMAT: Ataşamentul Prenatal (Bindungsanalyse după Raffai) oferă posibilitatea creării unui ataşament intens între mamă şi făt, posibilitatea de a fi martorii dezvoltării fătului în uter, de a conştientiza traumele prenatale cât şi de a avea şansa vindecării imediate. Astfel, metoda este în acelaşi timp un instrument pentru cercetarea pre- şi perinatală, pentru întărirea ataşamentului între mamă şi făt dar şi de mare ajutor în uşurarea procesului naşterii. După naştere, bebeluşul are un nivel remarcabil al stimei de sine şi acces complet la potenţialul personal.

ÎNCEPUTURILE ATAŞAMENTULUI PRENATAL (AP) – Ataşamentul prenatal (AP) originează în anii 1990, când Jenö Raffai, ungur, a realizat o cercetare psihanalatică de bază cu pacienţi tineri schizofreni. În timpul acestor tratamente a observat o constelaţie psihodinamică specială, şi anume o lipsă a graniţelor interioare între pacienţii respectivi şi mamele lor în copilăria timpurie, ce a creat confuzie asupra realităţii. Jenö Raffai a presupus ulterior că schizofrenia originează în perioada gestaţiei, dacă graniţele interne între mamă şi făt nu sunt bine stabilite. Acest fapt creează o distorsiune a realităţii, astfel încât percepţiile şi simţul Sinelui devin confuze. Raffai a dezvoltat ulterior o metodă preventivă care ajuta mamele să realizeze şi să experimenteze graniţele interioare între ele şi copiii nenăscuţi.

METODA ATAŞAMENTULUI PRENATAL (AP) – Ataşamentul Prenatal (AP) începe în mod normal din a 20-a săptămână de sarcină. Este necesar următorul ambient: femeia însărcinată stă întinsă pe o canapea confortabilă într-o poziţie relaxată cu intenţia de a se centra pe percepţiile sale interioare. Sesiunile încep cu un proces de relaxare profund, centrat pe conştientizarea respiraţiei, senzaţiile corporale şi emoţii cu ochii închişi. Centrându-se pe această stare de conştientizare, facilitatorul ajută femeia să intre în contact cu din ce în ce mai multe imagini, aşa cum le cunoaştem din vise. Imaginile sunt înţelese ca simboluri ale cuvintelor, senzaţiilor corporale şi emoţiilor. Procesul începe prin investirea uterului ca organ înzestrat cu viaţă – mama cere permisiunea uterului să permită accesul la bebeluş, astfel încât mama şi bebeluşul să comunice. Raffai sugerează că uterul are o înţelepciune şi o inteligenţă proprie. Gradual, imaginile devin mai frecvente, creând un flux de informaţii şi comunicare între mamă şi făt şi aceasta creează “cordonul ombilical între ambele suflete”. Mamele află cum se dezvoltă bebeluşii lor, despre ce anume ei simt şi de ce au nevoie, chiar şi despre lucruri care pot fi ameninţătoare sau periculoase. Este mult mai uşor şi mai impresionant pentru mame, cât şi lipsit de cheltuieli, sau de proceduri invazive şi periculoase pentru bebeluşi să aflăm informaţii pe această cale, comparativ cu testele ecografice.

ÎMBUNĂTĂŢIRI ALE SARCINII – Raffai recomandă că sarcina şi dezvoltarea bebelşului au un rezultat final mai bun dacă a avut loc această separare interioară între femeia însărcinată şi făt. Dezvoltarea femeii însărcinate din rolul de “fiică a mamei” în rolul de “mamă a bebeluşului ei” înseamnă o separare sănătoasă ce susţine competenţele unei mame în devenire. Înaintea naşterii, este important să aibă loc un un al doilea proces al separării între femeia însărcinată şi făt pentru o naştere uşoară şi naturală. Este facilitat de un număr de paşi expliciţi. De exemplu, nou-năcutul este invitat să-şi ia “la revedere” de la lumea interioară a mamei lui. Apoi mama arată fătului mediul în care părinţii vor trăi împreună cu copilul şi persoanele care vor întâmpina nou-născutul după naştere. Apoi, mama şi bebeluşul “vorbesc” separat despre experienţele lor din timpul sarcinii. Povestea pe care mama o spune este parţial sau câteodată complet diferită de povestea spusă de bebeluş. Aceasta clarifică faptul că bebeluşul are propria sa minte, percepţii şi experienţă şi ia propriile sale decizii. Ca un ultim pas, se simulează naşterea în sine ca o “repetiţie finală” într-un training mental şi sunt explicate procedurile postnatale. În funcţie de momentul începerii, sunt necesare în jur de 20-30 de sesiuni pentru întregul proces.

IMPORTANŢA TATĂLUI – Rolul important al tatălui în procesul Ataşamentului Prenatal (AP) ar trebui de asemenea discutat. Cercetările asupra Ataşamentului Prenatal (AP) au dovedit că fătul este conştient de prezenţa tatălui şi de prezenţa altora de asemenea. Aşadar tatăl are de asemenea şansa de a realiza un ataşament prenatal timpuriu cu fătul. El este important pentru făt încă de la început şi rolul lui este de a furniza “un uter social” pentru soţia lui însărcinată. Aceasta înseamnă crearea unui spaţiu sigur pentru sarcină, permiţând mamei să experimenteze schimbări importante în uterul şi în corpul ei şi să împărtăşească schimbările din viaţa ei. Tatăl este încurajat să participe la cât mai multe sesiuni cu putinţă. În plus, este invitat să contacteze şi să comunice cu bebeluşul acasă cântându-i cântecele, spunându-i poveşti, cititndu-i poezii şi să îmbrăţişeze şi să atingă uterul în fiecare zi.

10 REZULTATE OBIŞNUITE ALE ATAŞAMENTULUI PRENATAL (AP)

Percepţiile interioare ale mamei sunt bine acordate la sarcină şi la făt. Ea are acces atât la propria ei înţelepciune cât şi la cea a bebeluşului.

Abilităţile ei feminine naturale sunt întărite de Ataşamentul Prenatal (AP) şi creează asertivitate şi siguranţă în timpul naşterii.

Mama şi copilul devin o echipă bună şi experimentează mai puţină anxietate şi durere.

Este depus un efort mai mic în naştere şi apar mai puţine complicaţii.

Necesitatea intervenţiilor obstetricale scade semnificativ.

Naşterile prin cezariană au scăzut cu 6% în Ungaria cu metoda Ataşamentului Prenatal (AP), comparativ cu norma de 30% sau mai mult. Astfel, naşterea este mai sigură şi costă mai puţin.

Din 1200 de sarcini tratate de Raffai, ratele naşterilor premature erau mai mici de 0,1 % comparativ cu media de peste 8%.

Trauma la naştere este de o intensitate scăzută aşa cum se constată din observarea creaniilor normale, rotunde şi plânsul slab după naştere (tipic, mai puţin de 20 de minute pe zi).

Bebeluşii sunt curioşi să observe lumea, stabili emoţionali, maturi social şi au un acces complet la potenţialul personal.

Dorm mai puţin în timpul zilei, dar mai mult şi mai profund noaptea, cu puţine treziri, astfel încât părinţii au mai puţin de suferit de pe urma tulburărilor de somn.

Mă nasc, deci exist!

Acum vorbesc despre blogul ăsta, căci înainte de a apărea, a fost plăsmuit în fel şi chip în imaginaţia mea şi pot să spun cu certitudine că abia acum există cu adevărat. Şi a fost conceput aşa cum îmi este deja în obişnuinţă să pun în act planurile mele – cu multă sfială şi precauţie, a dospit un timp îndelungat în străfundurile subconştientului meu, până când nevoia de a scrie şi de a împărtăşi a pus piciorul în prag şi a hotărât: de azi, exist!

Sună cunoscut? “Când unu plus unu fac trei” va fi un blog al devenirii.

Ca orice alt proiect măreţ, copilul, înainte de a se naşte, înainte de a se înfiinţa în pântecele mamei, prinde contur şi devine plăsmuire în mintea celor doi părinţi, uneori mai aproape, alteori mai departe - mult mai departe – de ceea ce înseamnă realitatea lor. Până când, într-o străfulgerare de creaţie, Existenţa îşi pune piciorul în prag, şi hotărăşte: de azi, copile, exişti! Şi plăsmuirea devine, încetul cu încetul, realitate, o realitate ce se transformă zi de zi în viaţă celor doi, care au devenit trei. Însă încă nu este pe deplin concretă. Plăsmuirea şi dovezile merg mână în mână, nouă luni de zile, lansând provocări, care mai de care mai năstruşnice, un vacarm de emoţii şi sentimente nemaiîntâlnite ce clatină certitudinile avute până atunci şi le înlocuiesc cu altele noi. Şi în sfârşit, devin părinţi, iar proiectul, atât de controversat până în acest moment, devine copil. Văzut, auzit, mirosit, gustat, simţit cu întreaga fiinţă. Copil, pentru tot restul vieţii de părinte, într-o continuă devenire.

Pentru fiecare, acest drum este diferit. Pentru mulţi, el nu există. Iar alţii sunt în căutarea lui. Pentru cei ce-l întrevăd în viaţa lor sau au păşit deja şi îl cunosc, le dau un pont: să se descopere!