Întâlnirea cu nou-născutul

Ultimele luni de sarcină sunt străbătute cu emoţia puternică a nerăbdării întâlnirii propriului copil. Mama este cea care-şi visează noapte de noapte pruncul, îşi imaginează pe tipul zilei trupul lui, zâmbetul lui, privirea lui. Tatăl, lângă ea, este cel care se află în faţa unui ascuns Necunoscut. El nu-l poate simţi, nu-l poate purta, nu-l poate hrăni aşa cum o face mama pe parcursul sarcinii. Şi în ce împrejurare, decât în faţa Necunoscutului ne simţim iremediabil pierduţi şi întrebători? Astfel, întâlnirea cu nou-născutul are o profundă încărcătură emoţională pentru ambii parteneri.

Imaginea tradiţională este cea a mamei care, o dată intrată în marea instituţie a Maternităţii, este luată în primire de cadrele medicale, îi sunt date nişte haine străine, este cazată într-un pat unde va urma să suporte travaliul alături de alte mame, necunoscute, departe de cei dragi. Este luată, verificată, tratată, monitorizată, anesteziată, grăbită, direcţionată, ignorată, obligată. Tatăl, merge. De la un capăt la altul al holului, în dreptul uşilor închise cu capul plecat, cu florile la spate. Pruncul se naşte, mama îl sărută, mâna ei se întinde după el. El este luat, curăţat, înfăşat, măsurat, cântărit, hrănit, dus lângă ceilalţi asemenea lui. Tatăl este felicitat, florile sunt date.

Ce lipseşte din acest tablou? Relaţia:

Bebeuşul vostru are nevoie să vă cunoască încă de la început! Şi voi, la fel! Prima întâlnire cu nou-născutul nu trebuie să fie când aţi ajuns acasă, ci din prima clipă. Bebeluşul este al vostru. Are nevoie să fie lângă voi, să-şi simtă mama aproape, să simtă căldura ei, bătăile inimii, mirosul laptelui şi atingerea pielii. Şi vocea tatălui, căldura lui. Este ceea ce-i dă siguranţă, ceea ce-l fereşte de boli, ceea ce-l încălzeşte, ceea ce-l satură, ceea ce-l linişteşte şi ceea ce-l adoarme.

Primele zile ale bebeluşului în spital pot fi Rai sau pot fi Singurătate.

Pot fi Singurătate când, o dată născut din pântecele mamei ia în piept viaţa ţinut de picioare, cu capul în jos cu mâinile suspendate în neant, sub greutatea copleşitoare a propriului corp, orbit de lumina puternică a lămpilor din sală. Primul lui ţipăt este întâmpinat cu bucurie şi uşurare, însă el resimte spaimă. Spaţiul în care se află nu are limite, totul în jur este rece. Separat de mamă, el îi prinde mirosul din zbor apoi este dus departe, departe, pe culoare prea întunecate sau prea luminate, alături de alţi bebeluşi stingheri. Adoarme. Se trezeşte singur, şi laptele îi curge gârlă dintr-un obiect fără căldură. Adoarme. Din când în când se trezeşte în braţele unei Călduri cunoscute şi atunci simte speranţa şi curajul. În rest, e singur.

Primele zile în spital ale bebeluşului pot fi Rai atunci când, o dată născut din pântecele mamei, este luat cu blândeţe de subţiori şi este pus pe burta mamei. Uimit peste măsură de ce i se întâmplă scânceşte încet parcă nevenindu-i să creadă. Este Altceva, dar parcă La fel. Mirosul mamei îi inundă nările şi îi agita simţurile. Braţele mamei şi pieptul ei îl înconjoară şi îi oferă siguranţă. Deschide ochii larg, îi vede chipul. Se simte puternic. Alert şi nerăbdător, îşi mişcă nasul în stânga şi în dreapta căutând sursa mirosului atât de îmbietor, deschide larg gura şi începe să sugă cu nesaţ primind ambrozia vieţii.

Uneori este îndeajuns să vă cereţi bebeluşul şi îl veţi avea. Dar trebuie să aveţi determinarea de a vi-l cere şi de vi-l păstra, încă din prima clipă. Să aveţi încrederea că nimeni în afară de voi, părinţii lui, nu îi poate oferi ceva mai bun.